Personale: Viteza ucide… portmoneul

Prolog: În seara asta era s-o comit, grav…

Poliţia Română
Ora 2:35, pe un oarecare bulevard din drumul meu spre casă. După un scurt slalom printre trei maşini, văd radarul poliţiei la 150m în faţă. Mă uit fulgerător în bord, acul arăta în jur de 90 km/h. Instinctiv, apăs frâna, nu înainte de a-mi spune în minte: „Am pus-o!„.
Toate astea în maxim două secunde. Şi văd un poliţist că se dă jos şi se îndreaptă spre mijlocul drumului. Acela e momentul în care te rogi să nu te oprească pe tine, deşi ştii exact ce urmează, de fapt.

Partea 1: Interviul

Bună seara, de la Brigada Rutieră a Poliţiei Capitalei, vă rog să-mi prezentaţi actele la control.
Caut buimac prin portmoneu cartea de identitate şi permisul de conducere, le predau, apoi bag mâna sub volan să scot restul actelor maşinii.
Şi asigurarea şi talonul de înmatriculare.
N-am luat niciodată amendă pentru viteză, scuzându-mă, oarecum, predau şi celelalte acte.
Aţi consumat alcool?
Nu, nu-i problemă, bâjbâi eu.
Unde mergeţi?
Acasă.
Păi şi de ce vă grăbiţi aşa? Aici e limită 50 km/h.
Aah, credeam că e 60, încercând să mă scuz mai penibil. Nu mă grăbesc, am vrut să trec de pe prima bandă pe a doua şi celălalt de pe banda a doua accelera în acelaşi timp cu mine şi a trebuit să merg mai tare să mă încadrez.
Nu, e 50, oricum nu 80 şi ceva, cât aveaţi. Şi apoi aţi schimbat iar banda, aţi făcut slalom…
Da, am schimbat-o pentru că era o maşină în faţă şi nu voiam decât să fac o depăşire.

Partea a 2-a: Aşteptarea

Clipe crunte de aşteptare în care stai singur în maşină şi te gândeşti că, de fapt, ai mai luat odată o amendă pentru 72 km/h, pentru care ai plătit 140 de lei în 48 de ore. Deci acum ar veni minim 250… lua-l-ar dracu’ de moment efemer.

Poliţiştii se plimbă pe lângă maşina mea, parcă o studiază, se uită foarte atent la numărul de înmatriculare şi par a fi într-o mişcare browniană pe care eu nu o înţeleg.
Îmi fug ochii dintr-o oglindă în alta, încercând să-mi dau seama ce se întâmplă. Nu se întâmplă nimic.

Apoi o altă maşină e oprită în spatele meu. Mă gândesc destul de serios să cobor, să văd ce se întâmplă, să-i rog să-mi dea doar un avertisment, că nu se mai întâmplă etc.
Dar mai aştept puţin…

Partea a 3-a: Interviul final

Vine un poliţist foarte tânăr la mine, altul decât cel cu care conversasem iniţial.

S-a întâmplat ceva?
Nu, nu s-a întâmplat nimic.
Păi nu ştiam de ce mai staţi, de ce nu plecaţi…
Nu, nu, e ok. Mulţumesc, bună seara.

Şi plec.

Epilog

Uşurarea pe care o simţi când ştii că ai scăpat basma curată nici nu se compară cu uşurarea pe care o simţi după ce stai pe budă, spre exemplu. E muuult peste!

Ştiu că am omis din dialogul iniţial partea în care primeam TOATE actele înapoi. Inclusiv permisul şi buletinul, fără de care nu putea fi scrisă amenda.
D’oh, ce copil inocent, prost şi fără niciun spirit de observaţie sunt. Cum să aştept amenda când ei nici n-aveau de gând să mi-o dea?

Dar nici nu mă salutase nimeni, să ştiu că pot pleca. Iar eu nu pot să închei o discuţie fără să salut, mi se pare urât tare. Plus că, în situaţia asta, în mod special, mă simţeam foarte dator să spun un „mulţumesc” înainte de plecare.

N-aveţi idee cât de fericit sunt acum, că am scăpat. Nu doar pentru că nu sunt bun de plată, ci pentru că eu nu merg cu viteză noaptea. De obicei nu trec de 70 km/h, limita fiind 60 pe multe dintre arterele principale. Era ironic să fiu taxat în stilu-mi caracteristic.

Pentru că dacă nu respect regulile de circulaţie mi se potriveşte foarte bine legea lui Murphy: „Anything that can go wrong, will go wrong„.

Viteza ucide pormoneul. Dar decenţa îl salvează!

Despre Vlad Ilaş

Fotograf. Blogăr ocazional. Freelancer.